Mănăstirea Sihăstria

Numele Mănăstirii Sihăstria vine etimologic de la cuvintele sihastru, isihast, și aceasta datorită faptului că locul unde este amplasată acum mănăstirea a fost îndrăgit de veacuri pentru liniștea lui de către sihaștrii nemțeni care se retrăgeau aici pentru rugăciune. De altfel, zona subcarpatică dintre Mănăstirile Sihăstria, Secu, Agapia Veche, Agapia Nouă și Sihla formează, de peste cinci veacuri, vatra sihăstrească cea mai puternică și mai iubită de călugării din Moldova și din Munții Neamțului. Codrii nestrăbătuți din partea locului le ofereau pustnicilor de pe aceste meleaguri izolate cele mai bune condiții pentru rugăciune. Așezată la margini de păduri seculare, într-o depresiune larg deschisă spre soare, adăpostită de jur-împrejur de culmi ale căror înălțimi variază între 800-1.100 de metri, care o feresc de asprimea iernii și arșița verii, mănăstirea are o poziție geografică privilegiată. Potrivit pomelnicului ctitoricesc, în 1655 s-au adunat aici, în „Poiana lui Aftanasie” – unul din sihaștrii locului –, șapte ieroschimonahi din Mănăstirea Neamț, care au întemeiat un schit pustnicesc cu hramul Nașterea Maicii Domnului, hram păstrat de mănăstire până în zilele noastre.

Totodată Episcopul Ghedeon de Huși ridică aici prima biserică de lemn a Schitului Sihăstria. În 1734 Episcopul Ghedeon de Roman înnoiește schitul, construind o nouă biserică în locul celei vechi, mult mai durabilă și mai încăpătoare, pe care o închină Mănăstirii Neamț. În 1779 Schitul Sihăstria capătă un nou impuls de viață duhovnicească sub povățuirea directă a Sfântului Paisie Velicicovski, stareț al Mănăstirii Neamț din acest an. În 1821, după lupta de la Secu dintre eteriști și turci, Sihăstria este arsă, fiind refăcută în 1824 de către Mitropolitul Veniamin Costachi, cu sprijinul credinciosului Nicolae Cerneschi, care apoi s-a călugărit aici, primind numele de Nicanor și fiind înmormântat lângă biserică. În același an au mai fost reclădite și turnul-clopotniță, un corp de chilii în partea de sud, turnul porții și zidul de piatră.

Cel care a făcut să renască viața spirituală a Sihăstriei a fost Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, cu metania în Muntele Athos, egumenul schitului între anii 1909-1944. Lucrarea sa a fost continuată de stareții și duhovnicii care i-au urmat: Arhim. Cleopa Ilie, Protos. Ioil Gheorghiu, Protos. Caliopie Apetrei, Protos. Longhin Pop, Arhim. Victorin Oanele și Arhim. Arsenie Popa. În timpul stăreției Părintelui Cleopa Ilie (1945-1949), el reușește să formeze o obște puternică, ceea ce îl determină pe Patriarhul Nicodim ca în 1947 să ridice schitul la rang de mănăstire și astfel să se separe de Mănăstirile Neamț și Secu. Ultima restaurare a mănăstirii a avut loc între anii 1986-1988, când Arhim. Victorin Oanele reușește, în plin regim comunist, să restaureze biserica de piatră Nașterea Maicii Domnului, turnul de intrare și clopotnița mănăstirii, pentru ca peste doar câțiva ani să construiască o nouă biserică cu hramul Sfânta Teodora de la Sihla.