Scurt istoric:
Biserica datează din 1773, după cum atestă inscripțiile dăltuite pe grinzile din pridvor.
În anii ’50 ai secolului al XX-lea, odată cu construirea barajului și crearea lacului de acumulare de la Bicaz, lăcașul de cult din Răpciuni a fost strămutat la București, făcând parte astăzi din patrimoniul cultural național găzduit și conservat de Muzeul Satului. Demontarea bisericii a fost făcută cu meșteri dulgheri locali, care au și reconstruit-o în muzeu. Numele lor figurează în actele contabile aferente anului transferării. Aceștia au fost: Ursu Vasile, Borșa Ion, Bocancea Gheorghe, Bocancea Ion, Târșa Gheorghe, Bonteanu Gheorghe, Chiorbeja Grigore și Roștioru Nicolae. Unul dintre bătrânii satului Ceahlău a declarat.
Biserica de la Răpciuni prezintă cel mai amplu ansamblu de picturi parietale dintr-obiserică de lemn din Moldova. Discursul iconografic se îmbină cu decorația geometrică și florală într-o inspirată orchestrare cromatică, evidențiată de fondul preponderent alb.
Deși zugravul nu este cunoscut și se pare că pictura sa a fost retușată pe alocuri în sec. al XlX-lea, se presupune că a activat în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.
Judecata de Apoi de la Răpciuni impresioneaza prin amploarea și unitatea compoziției iconografice, desfașurate pe doi pereți ai pronaosului și prin dramatismul viziunii ancorate în mentalul medieval. Atenția privitorului este atrasă deopotrivă de tribunalul ceresc, dominat de silueta impozantă a lui Iisus Judecator, dar și de imaginea iadului, unde, într-o dezordine terifiantă, apar corpurile contorsionate ale păcătoșilor, muncite de diavoli. Între cele doua planuri, se disting cetele compacte ale drepților, conduși în rai de Sf. Petru, și a păcătoșilor, aici evreii, conduși la judecată de prorocul Moise. Foarte interesantă este imaginea raiului, asemenea unei arce proiectate pe fond alb, cu cei trei patriarhi, Avraam, Isaac și lacov, însoțiți de „bunul tâlhar”. Este dificil de identificat apartenența geografică a zugravului, ținând seama că biserica se află intr-o zonă de proximitate dintre Ardeal și Moldova, ca și de faptul că mobilitatea meșterilor devenise o cutumă în veacul al XVIII-lea.
