În cultura românească există oameni de seamă, care au lăsat o amprentă puternică asupra istoriei noastre culturale. Un astfel de om este I.I. Mironescu, pseudonimul literar al lui Eugen I. Mironescu, născut pe 13 iunie 1883 în Tazlău și trecut la cele veșnice pe 22 iulie 1939. Este fiul Sofiei (născută Honcu) și al lui Ioan Mironescu, învățător. Bunicul său pe linie paternă se numea Moraru, iar fiul acestuia, Ioan, se va înscrie cu acest nume la Școala Normală din București, unde profesorii îl vor trece în catalog Mironescu. Reîntors pe meleagurile natale, tânărul învăţător se va stabili în Tazlău. Cel de-al doilea copil, din cei şase pe care i-a avut familia Mironescu, este Ioan Eugen, viitor medic, profesor şi scriitor. Omul de ştiinţă îşi va semna lucrările Eugen I. Mironescu, literatul, în schimb, va alege iniţiala primului său prenume, dublând-o cu aceea a tatălui.
A urmat şcoala primară în localitatea natală şi la Piatra Neamţ, continuându-şi învăţătura în Iaşi, la Liceul Naţional şi apoi la secţia clasică a Liceului Internat, absolvit în 1904. Aici îl are profesor pe G. Ibrăileanu, care îl remarcă pentru primele încercări literare. Din 1905 devine student la Facultatea de Medicină şi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ieşene. Va absolvi doar medicina şi în 1910 devine preparator la Clinica Dermato-Sifilitice a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, unde, în 1912 îşi susţine şi doctoratul în medicină. Ulterior, face și studii de specializare în dermatologie, la Berlin. Profesor universitar la Facultatea de Medicină din 1921 şi şef al Clinicii de Dermatologie de la Spitalul „Sfântul Spiridon”, a fost membru în mai multe societăţi de ştiinţe medicale şi de ştiinţe naturale.
Activitatea literară. Dar I.I. Mironescu nu a fost doar un om de știință remarcabil, ci și un scriitor talentat. Formându-se ca scriitor în redacţia revistei Viaţa românească, sub îndrumarea lui Garabet Ibrăileanu, Eugen Ioan Mironescu şi-a semnat toate operele literare ca Ioan I. Mironescu. Debutează cu două schiţe, La priveghiu şi La praznic, într-o revistă a elevilor de la Liceul Internat. Colaborează mai ales cu schiţe şi nuvele, dar şi cu publicistică socială la „Viaţa românească” (prima scriere e La cumătrie, în 1906), „Avântul”, „Însemnări literareˮ, „Solia Moldoveiˮ, „Însemnări ieşeneˮ. Cea dintâi carte de literatură este o culegere de nuvele, Sandu Hurmuzel (1916). Urmează Oameni şi vremuri (1920) şi Într-un colţ de rai (1930), ambele adunând povestirile apărute în reviste, dramatizarea Catiheţii de la Humuleşti (1938) şi Iulie Radu Teacă (1940), tipărită postum. Mironescu a scris articole de atitudine (în 1907 a fost chiar arestat ca „instigatorˮ), a cochetat și cu teatrul, dar vocaţia lui este aceea de povestitor. Fără a fi una autobiografică, opera lui Mironescu se reazemă, totuşi, pe realităţile unei istorii trăite nemijlocit. Din cadrele ei coboară personaje ca Irimie Honcu şi Tulie Radu Teacă, portretizat în nuvela care îl propune drept erou titular. Elevul de altădată îşi petrecuse o vară la stâna acestui inimitabil mucalit, mocan în Breţcu, care îi oferă prozatorului prilejul să realizeze admirabile efecte umoristice, bazate pe comicul de limbaj, pe relatarea amănunţita a unor gesturi şi obiceiuri ieşite din „obişnuitˮ.
Cel ce se visa actor avea, se pare, însuşiri scenice reale, dovadă adolescentul evocat în Taclale de pensionari, în care, sentimental, autorul s-a proiectat. Renunţând la scenă, Mironescu va purta mereu nostalgia acesteia. Îi plăcea să povestească şi avea abilitatea de a interpreta o poveste dându-i o coloratură dramatică. E, între altele, şi cazul revoltei din 1907, la care fostul student medicinist fusese deopotrivă martor şi participant. Atitudinea deschisă în favoarea celor năpăstuiţi, pentru care va fi, de altfel, condamnat şi închis, se regăseşte în relatarea dramei lui Furtună Veteranul.
Prozatorul se apropie cu o duioasă simpatie de o umanitate în esență tragică, proiectându-i chinurile, emanate din sărăcie, boală şi mizerie, pe un ecran de epocă de un aspru realism. Alte pagini vor tinde să întregească şi să nuanţeze aria tematică predilectă, aducând în prim-plan psihologia celor sortiţi să scrie, neştiuţi de nimeni, istorie.
Revelatoare rămân povestirile Căprarul Gheorghiţă sau Unul dintre necunoscuţi, inspirate de Primul Război Mondial, în care scriitorul fusese el însuşi angrenat ca medic-sublocotenent. O parte a scrierilor sale se concentrează, de altminteri destul de insistent, asupra vieţii cazone, fie urmărindu-i consecinţele nefaste în rândul simplilor recruţi de la ţară (Sandu Hurmuzel), fie luând act de corupţia şi ignoranţa militarilor de carieră (Toto-n război), fie punând la stâlpul infamiei politicianismul, demagogia şi pretinsul patriotism. Mironescu nu a uitat nici o clipă că este – cum îl definea Mihail Sadoveanu – marele „prieten al ţărănimiiˮ şi a ştiut să-i facă auzite durerile..
Viața politică și socială. Eugen I. Mironescu nu a stat departe nici de viața politică, în 1930 fiind ales deputat în Parlament din partea Partidului Naţional-Ţărănesc. Dezamăgit însă de demagogia şi minciuna care dominau viaţa politică, demisionează repede din acest partid. “… m-am convins înc-o dată că-n ţara noastră, din nefericire, în epoca în care trăim nu sînt zece oameni care să fie pătrunşi de convingerile cu care s-împăunează, că minciuna şi făţărnicia stau la baza oricăror manifestări politice”. A fost permanent preocupat de problema agriculturii şi de situaţia socială a ţărănimii. În timpul studenției a participat, împreună cu alţi colegi, la răscoalele ţărăneşti din 1907, fiind arestat la Hârlău şi judecat la Iaşi. Mai târziu, ca deputat, a intervenit în Parlament şi a publicat articole pe această temă. În perioada 1930-1936 a ţinut conferinţe legate de problemele familiei şi de profilaxia bolilor venerice. Împreună cu alţi intelectuali ieşeni a fost printre fondatorii Comitetului naţional antifascist (1933). A participat la campaniile din cel de-Al Doilea Război Balcanic (1913) şi Primul Război Mondial (1916-1918), exersând ca medic în spitale de contagioşi (holeră) şi de boli nervoase. A fost decorat cu următoarele ordine şi medalii române şi franceze: Ordinul Coroana României cu spade în grad de cavaler; Ordinul Virtutea Militară, Medalia Avântul Ţării, Medalia Victoria, Medaille d’Honneur des Épidémies și Crucea Regina Maria.
Om de știință și un scriitor talentat, I.I. Mironescu a fost și un adevărat părinte al satului său natal. Așa cum tatăl său nu s-a rezumat la statutul de învățător, ci a pus umărul la înființarea băncii și a fabricii de cherestea, ca să nu mai vorbim de activitatea lui didactică și de punerea temeliilor bibliotecilor, nici fiul nu a rămas deoparte de ideea de dezvoltare a zonei. Și-a iubit cu adevărat locul copilăriei și a pus umărul la ridicarea acestuia. A învăţat de acasă că trebuie să se implice în treburile satului. A cedat școlii din sat câteva zeci de prăjini de pământ cu obligația de a planta duzi, pentru ca femeile harnice să intensifice cultura mătăsii. A organizat o serbare cu ocazia împlinirii a 72 de ani de la înființarea școlii și a amenajat, pe propria cheltuială, parcul din Tazlău, împodobit cu flori și împrejmuit gospodărește, pe care l-a cedat comunei. A ținut ani de zile câte 10 copii la școala din sat cu hrană, cărți și îmbrăcăminte.
Atitudinea lui, decenţa şi capacitatea de a nu pierde din vedere detaliile care pot conta se văd în cuprinsul unei adrese înaintată Direcției Serviciului Balneo-Climateric din cadrul Ministerului Sănătății de către Comisia Locală Balneară, prin care aduce suficiente argumente în favoarea declarării Tazlăului ca localitate balneo-climaterică. A fost președintele Oficiului local de turism, punând bazele unui sanatoriu pentru “… reconfortarea persoanelor cu surmenare fizică sau morală”, prin care s-au perindat nume de seamă ale literaturii române: Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Garabet Ibrăileanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir ș.a. Astăzi, sanatoriul nu mai există. Singura clădire care s-a păstrat este casa în care s-a născut şi a locuit. Casa sa a fost loc de adunare și de relaxare pentru mulți scriitori: C. Hogaș, M.Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu, Panait Istrati etc. De-a lungul timpului sora scriitorului, Lina Donea, a organizat aici numeroase activitați culturale, cum ar fi ședinte ale Cercului literar sau șezători. Muzeul a fost amenajat cu inițiativa și contribuția fiicei scriitorului, Rodica Mironescu, care a reușit să recupereze de la rudele acestuia unele documente, scrisori de familie, însemnări ale autorului, cărți și fotografii. Expoziția cuprindea 2 săli în care s-a urmărit reconstituirea unei fărâme din modul de viață al Tazlăului interbelic. După o perioadă în care a avut statut special şi regim de protecţie, pentru că a fost propusă spre clasare, Casa I.I. Mironescu nu a devenit monument istoric de importanţă locală, aşa cum o recomanda istoria ei şi valoarea de simbol al comunităţii. Direcția pentru Cultură Neamț a identificat imobilul ca fiind valoros, atât din punct de vedere al arhitecturii, cât şi al importanţei memoriale, fiind inclus în regim de protecţie în PUG-ul actualizat al comunei Tazlău. Motiv pentru care au sugerat proprietarilor “ca lucrările de consolidare, restaurare şi reparaţii să fie realizate cu sprijinul unor specialişti în domeniu, pentru a nu fi afectate negativ elementele valoroase de arhitectură”. Deși stilul architectonic a fost mutilat în urma lucrărilor de restaurare din ultimii ani, prin valoarea sa spirituală și istorică, simbolizează o părticică din istoria localității.
Pentru a-i cinsti memoria, Şcoala cu clasele I-VIII și Căminul Cultural din Tazlău poartă numele de “I.I. Mironescu”. De asemenea, Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popaˮdin Iași, a inaugurat în 2022 Centrul Cultural „I.I. Mironescu” , un proiect unic în peisajul academic nu doar din România, ci și din Europa. S-a creat astfel o punte între capitala culturală a țării și Tazlău, al cărei rol este de a susţine moștenirea și diversitatea culturală și de a păstra vie memoria profesorului de dermatologie, medicului, filantropului și scriitorului I.I. Mironescu, figură emblematică a științei și culturii românești interbelice. „Înființarea acestui Centru vorbește despre fuziunea rodnică între artă și știință, despre sănătate spirituală și vibrație umanistă, și pledează pentru dezvoltarea întru existența dialogală.ˮ(dr. Richard Constantinescu, directorul Centrului Cultural „I.I. Mironescu”).
I.I. Mironescu a fost cu adevărat un părinte al satului său natal, pe care l-a sprijinit și l-a făcut cunoscut întregii țări. Astfel de oameni de seamă trebuie să ne inspire și să ne facă să ne implicăm în comunitatea noastră, pentru a o face mai bună și mai prosperă.
Răspunsuri