Comună cu un singur sat, Tazlăul este o sinteză geografică și istorică, cu locuitori ambițioși, tenace, care respiră o spiritualitate străveche, cu obiceiuri și meșteșuguri tradiționale, cu personaje reale care au devenit eroi de legendă, pământ dătător de valori creatoare de spirit și simțire românească. Tazlăul se numără printre puținele localități care se identifică etimologic cu râul care l-a însoțit în milenara sa călătorie. Născut de sub coasta muntelui Goșman, Tazlăul se furișează prin defileu sau pe sub poale de pădure , alergând hipnotizat spre un Trotuș cu mult mai grav, care îi asigură călătoria spre marea cea mare. Deși transformat de Hogaș în fluviu, care era înzestrat cu un simț al enormului extraordinar, dacă privești apele Tazlăului, e greu să-ți închipui că râul acesta leneș s-ar putea năpusti vreodată cu atâta furie asupra coastelor pădurii și a caselor de pe maluri. Acest firicel de apă inofensiv, devine, o data la câțiva ani, puhoi de neoprit. Bătând la porțile Tazlăului, ușile se vor deschide călătorului însetat de istorie și iubitor de natură, unde va întâlni oameni hâtri, cordiali dar și aprigi, harnici, păstrători de tradiții laice și religioase și creatori de cultură. Este la Tazlău o liniște fantastică, un aer proaspăt, o vegetație care permite călătorului întâlnirea cu verdele primordial. Un loc nobil, acest Tazlău frumos se bucură de o natură fabuloasă, generoasă, cu măguri, păduri amestecate, cu niște răsărituri absolut inegalabile. Poezia pădurii încă mai recită imnul alb al reîntoarcerii la rădăcini, pe rime armonioase ale naturii, creându-ți o senzație de început de lume. Dacă pașii te poartă vreodată pe valea mirifică a Tazlăului, vei descoperi o așezare ascunsă în munții Goșmanului, eternizați cândva de Hogaș  în povestirile sale.  În fața Măgurii îl întâlnești pe Ștefan cel Mare și Sfânt la mănăstirea ctitorită de marele voievod în 1497. Pe Valea Tazlăului, numele lui Ștefan este pomenit atât de des încât Tazlăul pare să fi devenit cetatea de scaun a Moldovei de sub munte. Odată ajuns în Țara Tazlăului, te privește îndelung și cu vădită atenție Măgura Mare, unde se află Masa și Stânca lui Ștefan. Legendele spun că de aici domnitorul a tras cu arcul și a ales locul de zidire a uneia dintre cele mai frumoase și mai zvelte mănăstiri moldovenești. Dovezi că cel care a vegheat și a apărat cu strășnicie Moldova timp de jumătate de veac, nu poate fi uitat. Tazlăuanii sunt mândri că marele voievod le-a înnobilat și sfințit meleagurile și-l pomenesc la tot pasul, înțelegând că au datoria de a trudi pentru a face ca aceste locuri să rămână un spațiu al adevăratei credințe, al ospitalității autentice, al omeniei nedezmințite. La Tazlău istoria pulsează de veacuri întregi în ziduri, în icoane, în poieni, în măguri, iar fiecare stâncă își are propria poveste. Iar stâncă din Măgură a fost luminată de candelele Sf. Chiriac cu patru veacuri în urmă, devenind inima credinței tăzlăuane, un inestimabil tezaur pentru creștinătatea ortodoxă. Aici călătorul se înalță până la măreția simplității absolute, poate observa ungherele tainice ale lumii și are șansa împăcării cu propria-i soartă, stârnind din gândurile sale un modus vivendi liric. Satul acesta, format pe lângă mănăstirea Tazlău, a devenit astăzi o personalitate în rândul satelor românești, o matrice a sufletului românesc și a culturii românești. Un sat făclie, legat de numele unor personaje cu mare încărcătură istorică: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Movileștii, Alecu Beldiman, I.I. Mironescu ș.a. Tot la Tazlău a fost egumen Dosoftei, mitropolitul care a pus bazele poeziei scrise a românilor. La Tazlău parcă se mai aude ecoul uriașului cu profil de baladă, Ieremia Honcu, fost primar al Tazlăului, personaj nemurit în opera lui C. Hogaș, care la capătul unei călătorii prin munți, trecând din Valea Tarcălui în Valea Tazlăului, se odihnește la casa personajului  de legendă.        La Tazlău  vei putea atinge sufletul scriitorului I.I. Mironescu, părintele spiritual al tazlăuanilor, care a scris despre satul natal în toate scrierile sale. Medic și profesor universitar la Facultatea de medicină din Iași și unul dintre fondatorii  revistei ieșene de orientare poporanistă Viața Românească, a ridicat Tazlăul la rangul de stațiune balneo-climaterică, a fost președintele oficiului local de turism, întemeietorul căminului fizio-climateric, un adevart părinte al satului, pe care l-a făcut cunoscut lumii întregi. Mironescu identifica în Tazlău un colț de rai, locul unde se aude glasul trist al Pământului, înverșunat încă pe măreția cerului. Sadoveanu, Demostene Botez, Topârceanu, Panait Istrati și alți renumiți profesori și scriitori au călcat aceste locuri, fiind primiți la obârșia Mironeștilor, cu dragoste frățească și ospitalitate cunoscută de veacuri în această așezare de la poalele muntelui Măgura. Tazlăul a fost eternizat și de alți  oameni de mare amplitudine profesională, culturală și umană: Gheorghe Blaga, Cezar Țucu, Radu Dănăila, Constantin  Ardeleanu, Lucian Strochi ș.a.,  profesioniști de elită, toți fiind atrași de un anume magnetism negrăit înspre colțul de rai de la poalele Măgurii Mari. Tazlăul a fost nemurit și de cel mai mare pictor al comunității, Ştefan Potop, preşedinte de filială UAP, care câțiva ani la rând a organizat  Tabăra de pictură și arte plastice  intitulată sugestiv: „Tazlău – izvor de inspiraţie” Dacă pătrunzi adânc pe firul apei vei ajunge la izvoarele Tazlăului și după încă un efort, în poienile Goșmanului. În zare, se profilează imensa corabie a Ceahlăului, muntele venerat al Moldovei, iar călătorul rămâne impresionat nu doar de verdele crud al poienilor și de verdele închis al pădurilor de brad și de molid, ci și de cicatricile lăsate în pământ de tranșeele și pichetele construite pe vremea marilor războaie. Pădurile umbroase, poieni însorite, apele minerale și pajiștile înflorite îi conferă o frumusețe care a făcut din Tazlău un colț de rai, un Tazlău frumos, un adevărat izvor de inspirație. Pădurea este o respirație divină a pământului și a cerului deopotrivă, un simbol al inițierii, un element de basm care atrage turistul ca un magnet. Măgura Tazlăului a însemnat adăpost, cetate naturală, sihăstrie, isihasm. Dar Măgura înseamnă în primul rând poezie pură, echilibru spiritual, varietate, armonie perfectă a culorilor în toate anotimpurile, viață, pace și liniște dumnezeaiscă. Însă Tazlăul este și un pol al umorului.  Poetul și criticul literar Lucian Strochi, spunea că Umorul de Tazlău ˮe mai aspru şi mai puţin gratuit şi liric decât cel al lui Creangă, dar la fel de suculent; mai puţin fantast şi absurd decât al lui Apunake, dar urieşesc, ducând spre mit, rit şi baladă. Umorul de Tazlău nu se manifestă doar literar, începând cu pictorul Ştefan Potop putându-se vorbi de un umor plastic, de la caricatură la umor liric, fin, capricios, apropiindu-se mult de ironieˮ. Tazlăul e un loc al frământărilor, dramelor, resemnărilor și mai rar al extazului, o adevărată mostră a de ingenozitate, curiozitate și paradoxuri. În toate acestea se oglindește existența latentă a unui potențial turistic imens, care ar putea aduce la lumină un Tazlău suferind, lipsit de perspectiva unui viitor cel puțin consolant. La Tazlău se ascunde dragostea lui Dumnezeu față de om, se aude glasul patriei. Aici nu o fi Comarnicul Sinaiei, dar e Comarnicul Goșmanului, care parcă cugetă, în semeția lui, la nemurirea verdelui patriarhalității Tazlăului. Aici, în această cetate de scaun a Văii Tazlăului , s-a respirat spiritualitate, simțindu-se încă pelerinajul intelectualilor din secolul trecut. Tazlăul nu este un sat ca oricare altul. Aici călătorul își găsește locul în lume, iar apa Tazlăului devine magică, pentru că există o vorbă care spune că ”dacă bei apă din Tazlău, nu mai pleci de aici”. [gallery size="large" ids="3371,3386,3385,3384,3383,3382,3381,3380,3379,3378,3377,3376,3375,3374,3373,3372"]